Spre deosebire de majoritatea terapiilor, hipno-psihoterapia își măsoară istoria nu în ani sau decenii, ci în secole. Prin urmare, dacă eficiența unei terapii trebuie să fie determinată de longevitatea acesteia, hipnoterapia a rezistat testului timpului.

De-a lungul istoriei, hipnoterapia a fost împovărată de absența unei singure teorii care să explice modul în care funcționează hipnoza. Franz Anton Mesmer (1734-1815), precursorul de obicei recunoscut al hipnoterapiei moderne, a crezut în existența unui fluid universal – magnetismul animal – al cărui dezechilibru în corpul uman a cauzat boli. El și alții instruiți de el au căutat să controleze distribuția acestui fluid, restabilind echilibrul și sănătatea celor care i-au căutat ajutorul. În 1784, o comisie regală din Franța, unde Mesmer era rezident atunci, a decis împotriva existenței fluidului magnetic. Comisia a atribuit succesele indubitabile ale lui Mesmer manipulării imaginației pacientului; adică sugestiei.

Într-o epocă care nu era familiarizată doar cu puterea sugestiei, în afara unui context religios, semnificația constatărilor Comisiei a fost trecută cu vederea. Dar dacă nu există un fluid universal, care să transmită ceva fizic între mesmerist și subiect, fenomenele conexe trebuie să aibă origine psihologică. Orbii și-au recăpătat vederea, de exemplu, prin puterea imaginației și a sugestiei, mai degrabă decât prin magnetismul animalelor.

Aceste evenimente, alături de convulsiile Revoluției Franceze, ale Europei napoleoniene și post-napoleoniene, au împrăștiat adepții lui Mesmer în toată Europa. Încercările de a continua aplicațiile medicale ale lui Mesmer s-au confruntat cu o opoziție considerabilă. Medicii britanici care au susținut folosirea mesmerismului, de exemplu, au făcut puține progrese din cauza atitudinii instituțiilor medicale și științifice. John Elliotson (1791-1868) a fost obligat să renunțe la postul de profesor de chirurgie la University College din Londra. Lui James Braid (1795-1860), care a înlocuit mesmerismul cu cuvântul „Hipnotism”, i s-a refuzat permisiunea de a citi o lucrare despre acest subiect către Asociația britanică pentru avansarea științei. Lui James Esdaile (1808-1859), care a efectuat peste 300 de operații chirurgicale majore în India, folosind hipnoza ca anestezic, i sa refuzat accesul la presa medicală pentru a publica concluziile sale.

Suspiciunile adesea legitime trezite de afirmațiile și comportamentul extravagant al hipnotizatorilor și hipnotiștilor – dintre care unii au exploatat și exploatează fenomenele legate de „divertisment” – au împins aplicațiile legitime ale hipnozei la marginea respectabilității. Apariția anestezicelor chimice și creșterea industriei medicamentelor au împiedicat studiul și utilizarea hipnozei în medicină. În același mod în care agenții chimici au servit la deplasarea hipnozei în practica medicinei, tot așa psihanaliza freudiană a avut tendința de a o înlocui în psihoterapie. În ciuda revigorării sporadice a interesului pentru hipnoză, cum ar fi după și în timpul primului și celui de-al doilea război mondial, când era nevoie de psihoterapie pe termen scurt, popularitatea sa actuală este relativ recentă. Terapia modernă însă recunoaște semnificația transei.

O ședință tipică modernă de hipnoterapie cuprinde inducția, strategia de tratament și terminarea transei. În cursul inducției, terapeutul poate, de exemplu, să vorbească încet cu subiectul despre implicarea imaginativă a subiectului într-o experiență de conștientizare focalizată, în timp ce stimulii periferici se estompează – prin urmare, subiectul se poate concentra, cu ochii închiși, asupra relaxării progresive a mușchilor săi, cu excluderea evenimentelor și stimulilor externi. Un subiect bun, bine motivat, optimist în ceea ce privește terapia și încrezător în terapeut (criterii în care el / ea poate fi educat în și în afara hipnozei) este apoi gata să se angajeze în orice terapie menită să schimbe comportamentul, gândirea sau sentimentul inadecvat. Aceasta înseamnă că practic toate, dacă nu chiar toate, tehnicile psihoterapeutice pot fi administrate prin intermediul hipnozei. Deoarece implicarea imaginativă, atenția selectivă și suspendarea procesului critic sunt toate caracteristice stării hipnotice, hipnoterapia poate fi adesea tratamentul de elecție. Subiectul se poate deplasa înainte sau înapoi în timp, poate repeta tehnici de coping, poate învăța să corecteze tipurile de gândire și simțire care prejudiciază bunăstarea emoțională și comportamentul care dăunează sănătății fizice, să confrunte problemele vieții în timp ce își reevaluează potențialul, se dezvoltă abilitatea de a utiliza auto-hipnoza și de a efectua sarcini și „teme”. În încheiere, pot fi introduse sau reiterate indicii pentru gânduri, sentimente sau comportament ulterior pozitive (sugestii post-hipnotice). În cele din urmă, subiectul se întoarce ușor din ceea ce a fost descris ca o stare modificată a conștiinței – starea hipnotică – în starea de zi cu zi a conștiinței. Acum are loc discuția (posibil o extindere a dialogului în timp ce subiectul era în hipnoză) și experiența hipnotică este examinată pentru a informa și a îmbunătăți viitoarele ședințe de terapie.