Un principiu central al psihoterapiei integrative este acela că nicio formă unică de terapie nu este cea mai bună sau chiar adecvată în toate situațiile. Prin urmare, psihoterapia integrativă promovează flexibilitatea în abordarea problemelor, dar susține, de asemenea, menținerea unui standard de excelență în serviciul pentru clienți, în supervizare și în formare. Astfel, atunci când terapeuții integrativi se bazează pe diferite strategii, tehnici și construcții teoretice atunci când se ocupă de situații particulare, acest lucru nu se face la întâmplare, ci într-o manieră informată atât de intuiția clinică, cât și de o bună cunoaștere și înțelegere a problemelor și a intervențiilor care trebuie aplicate .
Psihoterapia integrativă, deși afirmă importanța primordială a abordărilor particulare sau a combinațiilor de abordări în ceea ce privește problemele specifice, acordă totuși cea mai mare prioritate acelor factori care sunt comuni tuturor psihoterapiilor, în special relației terapeutice în toate modalitățile sale. Cu toate acestea, în ceea ce privește relația terapeutică, se pune un accent deosebit pe menținerea unei atitudini de respect, bunătate, onestitate și egalitate în ceea ce privește personalitatea clientului într-un mod care afirmă integritatea și umanitatea atât a sinelui, cât și a celuilalt .
Psihoterapia integrativă afirmă importanța asigurării unui mediu în care creșterea și vindecarea să poată avea loc într-un spațiu intersubiectiv care a fost co-creat atât de client, cât și de terapeut.
Miscarea integrativa in psihoterapie aspira la unificarea variatelor modele si tehnici, trecand de barierele orientarilor traditionale in psihoterapie, care apartin uneia sau alteia din scolile psihoterapeutice. Scopul psihoterapeutilor integrativi nu a fost acela de a inventa o noua teorie care sa le indeparteze pe celelalte, ci de a explora mai multe abordari si de a sugera interventii eficace.
Principalele directii in psihoterapie integrativa se refera la eclectismul tehnic, integrarea teoretica, factorii comuni in psihoterapie si asimilare. Toate abordarile au drept scop cresterea eficientei si aplicabilitatii psihoterapiei, mai departe de restrictiile anumitor teorii si a metodelor corespondente si procedurilor clinice.
Psihoterapia are o vechime de aproximativ un secol şi se bazează la origini pe teoria Freudiană. Pe de altă parte, dovezi ale practicii psihoterapiei pot fi găsite în literatura civilizaţiilor antice. Contribuţia grecilor antici este de departe cea mai importantă. Dovezile indică faptul că începând cu secolul 6 î.e.n. se desfăşurau ritualuri numite vindecare în templele lui Esculap, ritualuri numite nooterapie (în traducere: terapia minţii). Respectiv aceste ritualuri se refereau la schimbarea modului de gândire. În zilele noastre această formă de terapie ar fi clasificată drept psihoterapie cognitivă. O altă formă de terapie larg folosită pentru tulburările psihologice era ritualul „dormitului în templu”, probabil o formă de hipnoză clinică (Nestoros şi colab., 1997).
Versiunea antică greacă a terapiei prin muzică şi dans (flaut şi kettledrum) se regăseşte în ritalurile de celebrare a zeităţilor Frigiene – Cibele. Se crede că aceste ritualuri invocau o formă de catharsis (Milns, 1986). Pentru fiecare boală se alegea o anumită modalitate muzicală. De exemplu muzica la flaut de gen Frigian era considerată utilă pentru persoanele cu depresie, în timp ce genul Dorian mai grav era considerat terapeutic pentru persoanele cu dispoziţie exagerată, anormală (Milns, 1986).
Diversele tragedii şi comedii clasice sunt pline de interacţiuni cu semnificaţie psihoterapeutică. Într-o scenă a Bacanalelor, când, spre sfârşitul piesei, Agave ţine capul însângerat al fiului său, bătrânul ei tată intervine într-un mod psihoterapeutic (Milns, 1986). Conform cu Devereux, (1970) (citat de Hawkins şi Nestoros, 1997) „Euripide a observat şi descris amănunţit, şi probabil a înţeles intuitiv, nu numai boala psihologică, ci şi procesul psihoterapeutic”.
Conform cu Milns (1986), autori medicali din antichitate, cum sunt Hipocrate, Caelius Aurelianus, Celsus şi Galen subliniau importanţa discuţiilor cu pacientul pentru a-i demola fanteziile prin argumente raţionale. Aşa cum susţinea Platon, grecii credeau că dacă ne dăm seama care este lucrul de care ne e teamă, atunci această teamă dispare, pentru că teama nu are sens şi nu are o bază reală pentru a exista. Este bine ştiut că Socrate a fost primul care şi-a ajutat interlocutorii să găsească o soluţie la problemă, prin metoda conversaţională care a ajuns să fie cunoscută ca „metoda obstetricală”. Probabil aceasta este una din cele mai bune abordări posibile în psihoterapie, pentru că în cadrul acestui poces pacientul este convins că are în el însuşi capacitatea de a găsi soluţii la probleme. (Nestoros şi Vallinataore, 1990). Ca urmare, Chessik (1987), îl consideră pe Socrate fondatorul psihoterapiei.
Conceptul de integrare în psihoterapie nu este însă ceva nou. Sigmund Freud se lupta constant cu selectarea şi integrarea diverselor metode în psihanaliză. Încă din 1932 Thomas French făcea o paralelă între psihanaliză şi condiţionarea pavloviană, aceasta fiind considerată una din primele încercări de integrare în psihoterapie (Golfried şi Newman, 1992). În 1936 Rosenzweig spunea că „eficienţa variatelor abordări psihoterapeutice are probabil mai mult de-a face cu elementele lor comune decât cu explicaţiile teoretice pe care se bazează acestea. ”Studiile din anii 1950 (Feidler, 1950; Heine, 1953), arătau că rezultatul psihoterapiei are de-a face în primul rând cu personalitatea psihoterapeutului şi mai puţin cu abordarea teoretică. Un alt punct de referinţă în istoria integrării în psihoterapie este lucrarea lui Dollard şi Miller (1950), „Personalitate şi psihoterapie”, în care autorii arată că există concepte psihanalitice ca de exemplu regresia, anxietatea şi reprimarea, care pot fi înţelese prin prisma teoriei învăţării.
Bentler (1986) sublinia ironia faptului că 80% din literatura de specialitate în domeniul psihoterapiei se adresează tehnicilor şi procedurilor specifice, care sunt responsabile de aproximativ 10% din schimbarea terapeutică.
Psihoterapia eficace implică o combinaţie de tehnici cognitive, afective şi comportamentale. O asemenea combinaţie este necesară pentru a ajuta clienţii să se gândească la credinţele şi presupunerile lor, să experienţieze nivelul emoţional din conflicte şi să traducă insight-ul în acţiune (Corey, 2001). Nici un model teoretic nu se poate adresa în mod adecvat gamei imense de probleme pe care clienţii le prezintă în terapie (Preston, 1998). Conform cu Preston, este esenţial ca terapeuţii să aibă o înţelegere, cel puţin elementară, a variatelor modele terapeutice, astfel încât să aibă la dispoziţie un număr de strategii de intervenţie. Intervenţiile vor fi alese pentru fiecare client în parte.
Asupra flexibilităţii considerăm relevantă întrebarea lui Paul (1967): „Ce tratament, aplicat de către cine, este cel mai eficace pentru această persoană, care prezintă această problemă, şi în ce circumstanţe?” Indiferent cu ce model lucrează un clinician, el va trebui să decidă ce tehnici, proceduri sau intervenţii să utilizeze, când să le utilizeze şi cu ce clienţi (Corey, 2001). Este preferabil să nu avem un set de tehnici preferate pe care să le aplicăm la întâmplare tuturor clienţilor. Pentru ca terapia să fie eficace este necesar să folosim tehnicile şi procedurile de aşa manieră încât să fie congruente cu valorile, experienţele de viaţă şi mediul cultural al clientului.